Istoricul Comunei Parța
Pe câmpia întinsă din cel mai roditor ţinut al Banatului, la o depărtare
de 15 km sud-vest de Timişoara este aşezată frumoasa comună Parţa.
Favorizată de aşezarea sa geografică, de solul său mănos, cât şi de
inteligenţa şi hărnicia locuitorilor săi, comuna Parţa se situează printre
comunele fruntaşe ale judeţului Timiş.
În decursul secolelor de existenţă, în această comună au convieţuit în
armonie şi bună înţelegere cetăţeni de diferite naţionalităţi: români, maghiari,
germani, sârbi, slovaci, rromi, etc. şi de diferite confesiuni religioase, fiind din
acest punct de vedere, un exemplu de multiculturalitate.
Comuna Parţa este aşezată în Câmpia Timişului, la o distanţă de circa
15 km sud-vest de oraşul Timişoara și este una dintre comunele de mărime
mijlocie ale judeţului Timiş. Parța se învecinează cu localitățile: Sânmihaiu
Român (în nord), Petroman (în sud), Şag (în est şi nord-est), Diniaş (în nord-
vest), Peciu-Nou și Cebza (în sud-vest), Pădureni (în sud-est).
Localitatea este străbătută de râul Timiş, care o împarte în două: pe
malul drept al râului se întinde “cartierul Munteni”, iar pe malul stâng se
întinde cea mai mare parte a comunei, unde se află şi principalele instituţii din
localitate.
Data înfiinţării localităţii Parţa nu se cunoaşte cu precizie. Satul se
pierde în acele zări îndepărtate ale trecutului, fără nici o urmă în scriptele
vreunui cronicar iubitor de slovă.
Cercetările şi sondajele arheologice întreprinse indică prezenţa unei
aşezări din neolitic în hotarul localităţii actuale. Dacă la acestea mai adăugăm
şi vestigiile neolitice scoase la lumină de arheologi, putem spune cu convingere
că localitatea Parţa este una dintre cele mai vechi din Banat, şi nu numai, ce
datează de acum 7000 de ani.
Prin toate elementele constitutive (tipul de locuinţă, mărimea vetrei,
inventarul de cultură materială şi spirituală), localitatea Parţa se încadrează în
aria largă a comunităţilor rurale, autohtone, caracteristice populaţiei romanice
şi apoi, româneşti.
O descoperire importantă pentru localitatea Parţa care arată vechimea
existenţei locuitorilor pe aceste locuri o reprezintă vestigiile neolitice ce au fost
cercetate încă din secolul XIX, şi apoi scoase la lumină.
În ultimii 40 de ani, descoperirile de senzaţie au făcut din Banat un El
Dorado al neoliticienilor, întrecând cu mult, tot ce s-a scos la lumină în
România şi Europa centrală. Cea mai importantă descoperire rămâne,
deocamdată, sanctuarul de la Parţa, singurul sanctuar neolitic complet
restaurat. Descoperit de prof. Gheorghe Lazarovici, sanctuarul poate fi văzut şi
astăzi în Muzeul Banatului. Unicat absolut în Europa, şi chiar în lume,
sanctuarul este o dovadă de netăgăduit a civilizaţiei neolitice. El avea două
încăperi cu podele suspendate: altarul, cu celebrele sculpturi monumentale –
cap de taur, şi odaia de vest.
Veneau aici să se închine zeilor, oameni din mai multe comunităţi
mari şi mici, la ceremonii majore. Aportul de civilizaţie venea din Orient, pe
traseul Anatolia-Grecia-Europa de est-Occident. Din triburile de vânători
paleolitici, apar în neoliticul timpuriu comunităţi care îşi schimbă modul de
viaţă: găsesc graminee sălbatice, le păzesc de animale, apoi le culeg. Încep apoi
să cultive pământul, să-l ude, să-l îngraşe, descoperă rotaţia culturilor. Aşa iau
naştere marile aşezări dezvoltate, precum Parţa, unde trăiau peste 200 de
oameni: adevărată metropolă a epocii. De la bordeie, neoliticii au ajuns la
“vile” cu etaj. Exista o organizare socială obştească, militară, economică,
exista autoritate, dar existau şi pericole. Oamenii au dislocat mii de metri cubi
de pământ, pentru şanţurile de apărare ale fortificaţiei. Erau oameni a căror
meserie era să facă bile de praştie din lut ars în cuptoare mari. Aşezare de
neolitic mijlociu, Parţa avea reguli clare şi relaţii cu lumea largă. Existau
drumuri şi legături de schimb comercial. Se disloca piatră în locul pe care se
află astăzi Budapesta. La Parţa, se făceau unelte, se aducea sticlă vulcanică
din Slovacia și scoica Spondalis din Mediterana etc. Oameni avuţi, neoliticii
găteau rafinat. Kostalena Mikelaki de la Michigan University a făcut în
America, analiza unor cioburi neolitice de vase, în care, cu 7000 de ani în
urmă, vreo gospodină arsese mâncarea. Concluzia: oamenii epocii pietrei
şlefuite mâncau tocană de porc, specialităţi complicate de vânat cu legume,
păsări sălbatice, vite şi…câini… Tăierea animalelor nu se făcea în devălmăşie,
ci după reguli şi ceremonii clare şi se aduceau jertfe, cel mai des invocaţi fiind
Marea Zeiţă Mamă şi Taurul.
Casele aveau curţi interioare, etaj, dormitoare, terase. S-au descoperit chiar
blocuri de locuinţe cu şase încăperi. Când un bărbat se însura, pleca din casa
mamei, în cea a nevestei. El îşi păstra totemul până la moarte (identitatea,
semnul şarpelui, de pildă), dar copiii lui purtau totemul mamei lor. Era
matriarhat. Capul familiei era femeia cea mai în vârstă din casă. Despre
înmormântări se ştie foarte puţin, pentru că s-au găsit extraordinar de rar
morminte. Nici la Parţa nu a fost găsit cimitirul. Florin Draşovean a descoperit
totuşi aici un mormânt și altul la Foeni. Despre cel din urmă, medicul legist
Marius Munteanu susţine că este primul caz de poliomielită din istoria
medicinei. Se crede că morţii erau puşi pe o plută, şi după un ceremonial
complicat, li se dădea drumul pe apă (Muzeul Banatului, 1995-2010).
Aşa cum am menţionat mai sus, Muzeul Banatului din Timişoara găzduieşte un
unicat muzeistic: Sanctuarul neolitic de la Parţa. Descoperirea a avut loc în
anul 1981, în cadrul săpăturilor arheologice din aşezarea Parţa, acolo unde
există o importantă aşezare neolitică. În anul 1983, regretatul arheolog Florin
Medeleţ a decis transferarea sanctuarului vechi de 7000 de ani în muzeu pentru
a fi expus (montat aproape la scară, într-o sală din Castelul Huniade).
Sanctuarul este considerat de arheologi ca fiind una dintre cele mai frumoase
realizări artistice şi arhitectonice ale omului neolitic în evocarea fertilităţii prin
adorarea Marii Zeiţe Mame şi a Taurului, ambele simboluri ale fecundităţii şi
vieţii, Taurul simbolizând forţa creatoare. Arheologul Florin Draşovean
(director al muzeului între anii 2004-2008) vede în sanctuarul de la Parţa “mai
mult decât un simplu loc de cult”, atribuindu-i şi rolul de calendar pentru
oamenii neolitici, căci în colţul vestic există un orificiu care lasă să pătrundă
soarele în interiorul sanctuarului.
sanctuarul este o dovadă de netăgăduit a civilizaţiei neolitice. El avea două
încăperi cu podele suspendate: altarul, cu celebrele sculpturi monumentale –
cap de taur, şi odaia de vest.
Veneau aici să se închine zeilor, oameni din mai multe comunităţi
mari şi mici, la ceremonii majore. Aportul de civilizaţie venea din Orient, pe
traseul Anatolia-Grecia-Europa de est-Occident. Din triburile de vânători
paleolitici, apar în neoliticul timpuriu comunităţi care îşi schimbă modul de
viaţă: găsesc graminee sălbatice, le păzesc de animale, apoi le culeg. Încep apoi
să cultive pământul, să-l ude, să-l îngraşe, descoperă rotaţia culturilor. Aşa iau
naştere marile aşezări dezvoltate, precum Parţa, unde trăiau peste 200 de
oameni: adevărată metropolă a epocii. De la bordeie, neoliticii au ajuns la
“vile” cu etaj. Exista o organizare socială obştească, militară, economică,
exista autoritate, dar existau şi pericole. Oamenii au dislocat mii de metri cubi
de pământ, pentru şanţurile de apărare ale fortificaţiei. Erau oameni a căror
meserie era să facă bile de praştie din lut ars în cuptoare mari. Aşezare de
neolitic mijlociu, Parţa avea reguli clare şi relaţii cu lumea largă. Existau
drumuri şi legături de schimb comercial. Se disloca piatră în locul pe care se
află astăzi Budapesta. La Parţa, se făceau unelte, se aducea sticlă vulcanică
din Slovacia și scoica Spondalis din Mediterana etc. Oameni avuţi, neoliticii
găteau rafinat. Kostalena Mikelaki de la Michigan University a făcut în
America, analiza unor cioburi neolitice de vase, în care, cu 7000 de ani în
urmă, vreo gospodină arsese mâncarea. Concluzia: oamenii epocii pietrei
şlefuite mâncau tocană de porc, specialităţi complicate de vânat cu legume,
păsări sălbatice, vite şi…câini… Tăierea animalelor nu se făcea în devălmăşie,
ci după reguli şi ceremonii clare şi se aduceau jertfe, cel mai des invocaţi fiind
Marea Zeiţă Mamă şi Taurul.
Casele aveau curţi interioare, etaj, dormitoare, terase. S-au descoperit chiar
blocuri de locuinţe cu şase încăperi. Când un bărbat se însura, pleca din casa
mamei, în cea a nevestei. El îşi păstra totemul până la moarte (identitatea,
semnul şarpelui, de pildă), dar copiii lui purtau totemul mamei lor. Era
matriarhat. Capul familiei era femeia cea mai în vârstă din casă. Despre
înmormântări se ştie foarte puţin, pentru că s-au găsit extraordinar de rar
morminte. Nici la Parţa nu a fost găsit cimitirul. Florin Draşovean a descoperit
totuşi aici un mormânt și altul la Foeni. Despre cel din urmă, medicul legist
Marius Munteanu susţine că este primul caz de poliomielită din istoria
medicinei. Se crede că morţii erau puşi pe o plută, şi după un ceremonial
complicat, li se dădea drumul pe apă (Muzeul Banatului, 1995-2010).
Aşa cum am menţionat mai sus, Muzeul Banatului din Timişoara găzduieşte un
unicat muzeistic: Sanctuarul neolitic de la Parţa. Descoperirea a avut loc în
anul 1981, în cadrul săpăturilor arheologice din aşezarea Parţa, acolo unde
există o importantă aşezare neolitică. În anul 1983, regretatul arheolog Florin
Medeleţ a decis transferarea sanctuarului vechi de 7000 de ani în muzeu pentru
a fi expus (montat aproape la scară, într-o sală din Castelul Huniade).
Sanctuarul este considerat de arheologi ca fiind una dintre cele mai frumoase
realizări artistice şi arhitectonice ale omului neolitic în evocarea fertilităţii prin
adorarea Marii Zeiţe Mame şi a Taurului, ambele simboluri ale fecundităţii şi
vieţii, Taurul simbolizând forţa creatoare. Arheologul Florin Draşovean
(director al muzeului între anii 2004-2008) vede în sanctuarul de la Parţa “mai
mult decât un simplu loc de cult”, atribuindu-i şi rolul de calendar pentru
oamenii neolitici, căci în colţul vestic există un orificiu care lasă să pătrundă
soarele în interiorul sanctuarului.
Începând cu anul 2024, muzeul construit la Parța de Consiliul Județean
Timiș găzduiește o replică a sanctuarului.
Unii istorici maghiari susţin că localitatea se află în vechile diplome
maghiare sub denumirea de Maraz, şi că sub acest nume figurează şi în listele
de zeciuială papală de la 1332-1337. Tot în evidenţele papale de dijmă se
specifică faptul că în anul 1447, aşezarea obţine dreptul de oraş. Din cauza
luptelor ce s-au succedat între unguri şi turci, lupte duse sub comanda lui Ioan
Huniade, oraşul a fost nimicit de turci în anul 1513, ca şi cetatea Peciu Nou,
dar refăcut după aceea. Se pare că a fost atacat din nou de turci, ca şi Peciu
Nou, între anii 1519-1521. Alţi istorici nu acceptă această părere, arătând că
încă din sec XV, comuna purta denumirea de Parţa, vatra acesteia fiind situată
cu mult mai spre nord faţă de Parţa de azi.
Alţi istorici maghiari pun la îndoială că Parazfalua amintită în diploma
de la 1399 ar fi Parţa de azi. În unele însemnări de la 1690-1700, comuna
Paratz e în districtul Timişoara (conform Conscripţiei de la 1717).
În harta lui Mercy din 1723, în districtul Timişoara este consemnată
aşezarea Paracz, iar în cea a lui Grisellini de la 1776, aşezarea este numită
Paraz. În dicţionarul lui Kosabinazky: ”Parat la stânga râului cu acelaşi nume,
nu departe de Timiş…cu locuitori români şi sârbi. Volyi consemnează: ”Paracz,
comună în comitatul Timiş, cu locuitori diverşi, aproape de Peciul Nou”.
Fenycs Elek: ”Parţa, comună valachă cu 18 catolici, 2808 gr. neuniţi
amestecaţi cu puţini sârbi”. (Arhivele Naționale ale județului Timiș, 1910)
Conscripţia districtelor din Banat şi a unor sate din câmpie a fost
editată necomentat de Szilagyi Aron şi Szilagyi Sandor. Acest izvor atât de
important pentru istoria Banatului a fost utilizat sporadic doar de Pesty Frigyes.
Istoricii care s-au ocupat cu câmpia bănăţeană nu-l citează. Într-una din
lucrările lui Coriolan Suciu, Conscriptia din 1690-1700, este citată însă nu
direct, ci numai după Pesty. Conscripţia din colecţia Marasigly conţine însă
multe lacune; nu toate localităţile care existau în acea perioadă – unele
menţionate în izvoare documentare sau narative, sunt menţionate în cuprinsul
ei. Lista districtelor conţine numele a 320 localităţi bănăţene, printre care este
menţionată şi Paracz-Parţa. (Munteanu, I., 2006)
Începând cu martie 1736, noi grupuri de refugiaţi spanioli şi italieni
soseau în Banat. Administraţia ordonă serviciilor districtuale Timiş şi
Becicherec să facă preparativele necesare pentru colonizarea lor în localităţile
din raza acelor districte, îndeosebi în Becicherec, Carani, Paracz, Diniaş etc.
În timpul revoluţiei din 1848-1849, una din măsurile luate de
autorităţile militare imperiale era dezarmarea satelor svăbeşti din apropierea
Timişoarei care erau de partea revoluţionarilor maghiari, acţiune începută în 17
octombrie 1848. Printre comunele ce au fost dezarmate a figurat şi Parţa-
dezarmată în 18 octombrie 1848.
La Adunarea din decembrie 1918, de la Alba Iulia, comuna a fost
reprezentată prin fruntaşul ţăran Nicolae Neagu.
În anul 1924 se formează renumita Herghelie de la Parța, prin
transferul a 300 de cabaline Nonius de la herghelia Rușețu iar cele mai reușite
exemplare erau trimise în comunele din Banat pentru montă publică.
În anul 1925, în Parcul Comunal, s-a ridicat un monument dedicat
eroilor căzuţi în primul război mondial.
În anul 1968, comuna a fost desfiinţată de politica partidului comunist,
iar Parţa a trecut ca sat aparţinător de comuna Şag.
Spre norocul locuitorilor săi, comuna Parța a fost reînființată, prin
Legea nr.84/2004, desprinzându-se de comuna Șag si formând o unitate
independentă, de sine stătătoare, cu o populație la finele anului 2004, de 1658
de locuitori. În anul 2011 erau 2172 de locuitori, la 1 iulie 2021 se înregistrau
2403 locuitori, la 1 ianuarie 2022 erau 2425 de locuitori, la 1 ianuarie 2024
erau 2590 de locuitori, la 1 iulie 2024, 2695 de locuitori și la 1 ianuarie 2025
sunt 2763 de locuitori.
